Pe zi ce trece îmi dau seama că lumea este din ce în ce mai ciudată... Trec printre oameni având sentimentul că poate pot surprinde ceva din esența lor, ceva care să le dezvăluie puțin din personalitate, din gânduri, din suferință... Dar nu pot. Am încercat de multe ori să mă amăgesc spunându-mi că semănăm totuși destul de mult unii cu alții, că ne unesc aceleași scopuri însă adevărul este că odată cu progresul, s-au schimbat și idealurile noastre. Oare unde a pierit simplitatea, inocența, adevărul?...
Ne ascundem în spatele unor măști pe care nu le mai putem da jos, căci s-au lipit prea tare de ființa noastră. Alergăm încontinuu spre o țintă care se tot îndepărtează și care de fapt este o iluzie. Suntem prizonierii propriilor gânduri care ne tot trag în jos, până când suntem asimilați de o societate neagră, ce se află într-un permanent declin moral.
Încă de atunci suntem morți... De ce? Pentru că acceptăm o situație doar pentru că așa fac toți ceilalți, pentru că trăim ca și ei o viață ordonată de alții, ca niște marionete cu sforile prea strânse la încheieturi... Nu vreau să continui într-o notă pesimistă, pentru că deja trăim într-o lume a tragediei și fatalismului. Sau cel puțin... așa o vedem noi.
Îmi doresc ca fiecare dintre noi să găsească puterea să îndepărteze stratul de superficialitate care s-a depus de-a lungul timpului pe sufletele noastre. Să nu mai privim în gol, ci să aflăm adevărul desăvârșit, pentru a deveni liberi cu adevărat și astfel să ne aflăm liniștea și aici și în viața de dincolo. Să scăpăm de suprasaturația de noi înșine, să spargem oglinda pentru a nu ne mai privi reflexia, să descoperim și ce e dincolo de ea. Să ne întoarcem la origini, la simplitatea primordială, la dragostea supremă care este Dumnezeu.
No comments:
Post a Comment