Încotro ne îndreptăm?

Pe zi ce trece îmi dau seama că lumea este din ce în ce mai ciudată... Trec printre oameni având sentimentul că poate pot surprinde ceva din esența lor, ceva care să le dezvăluie puțin din personalitate, din gânduri, din suferință... Dar nu pot. Am încercat de multe ori să mă amăgesc spunându-mi că semănăm totuși destul de mult unii cu alții, că ne unesc aceleași scopuri însă adevărul este că odată cu progresul, s-au schimbat și idealurile noastre. Oare unde a pierit simplitatea, inocența, adevărul?...
 Ne ascundem în spatele unor măști pe care nu le mai putem da jos, căci s-au lipit prea tare de ființa noastră. Alergăm încontinuu spre o țintă care se tot îndepărtează și care de fapt este o iluzie. Suntem prizonierii propriilor gânduri care ne tot trag în jos, până când suntem asimilați de o societate neagră, ce se află într-un permanent declin moral.
 Încă de atunci suntem morți... De ce? Pentru că acceptăm o situație doar pentru că așa fac toți ceilalți, pentru că trăim ca și ei o viață ordonată de alții, ca niște marionete cu sforile prea strânse la încheieturi... Nu vreau să continui într-o notă pesimistă, pentru că deja trăim într-o lume a tragediei și fatalismului. Sau cel puțin... așa o vedem noi.
 Îmi doresc ca fiecare dintre noi să găsească puterea să îndepărteze stratul de superficialitate care s-a depus de-a lungul timpului pe sufletele noastre. Să nu mai privim în gol, ci să aflăm adevărul desăvârșit, pentru a deveni liberi cu adevărat și astfel să ne aflăm liniștea și aici și în viața de dincolo. Să scăpăm de suprasaturația de noi înșine, să spargem oglinda pentru a nu ne mai privi reflexia, să descoperim și ce e dincolo de ea. Să ne întoarcem la origini, la simplitatea primordială, la dragostea supremă care este Dumnezeu.

Scrisoare către mine

Dragă suflete, dulcele meu eu,

Te-am scos din mine de mult prea multe ori

Te-am lepădat uitării, te-am stins cu focul greu,

Te-am prins în lanţuri ude, în negre închisori.

Ţi-am sufocat avântul încet, pătimitor...

Te-am omorât cu lacrimi şi cu adânci suspine

Când tu, al meu prieten, ai fost mereu izvor

De veşnică credinţă la care să se-nchine.

Ţi-am smuls esenţa vieţii, ideea nemuririi.,

Te-am dezlegat potrivnic de cerurile-nalte

Dar undeva, acolo în inima gândirii...

Se-aprind din nou scântei de mult abandonate.

Şi mă trezeşti pe mine din moartea cugetată, 

Când eul meu tresare de groaznică durere

Şi-mi spune: tu, copilă, să fii mereu curată

Căci viaţa ta e-acolo, iar sufletul nu piere.

Un fel de introducere

                                               

  După două articole în limba engleză (din care am şters deja unul- era scurt şi cam sec) am revenit cu o scurtă mărturisire. Îmi doresc de mult timp să încep din nou să scriu, deşi nu ştiu cum vor reacţiona cei care vor citi. Oricum, cred că ceea ce m-a făcut să revin a fost tocmai conştientizarea faptului că în mod evident voi fi criticată. Stilul meu nu poate fi pe placul tuturor... Totuşi, nu vreau şi nici nu pot să mă opresc din cauza unei temeri aparent justificate. Cunoscutul personaj din mitologia greacă- Icarus a crezut că poate zbura cu aripile din ceară făurite de tatăl său...şi chiar a putut (asta, desigur, până când s-a apropiat de soarele arzător, care a topit strania invenţie) . Cred că de fapt, credinţa lui l-a ajutat să se înalţe, aripile cele dinăuntru. 
   Aşa şi eu, personaj (dar nu şi legendar) al lumii moderne, aspir către descoperirea unui univers care să mă scoată din tumultul vieţii cotidiene. Încă mai lucrez la aripile mele de ceară, care parcă, nu se lasă terminate... Am speranţa că, odată cu notarea gândurilor aici, voi mai adăuga puţin material la ele...
  Blogul meu nu se vrea a fi o dovadă de măiestrie în arta scrisului, în niciun caz...Nu mă consider nici măcar bună şi poate că nici nu voi fi vreodată. Ceea ce el vrea să spună este ecoul vocii care mă tot îndeamnă  să vă împărtăşesc şi vouă gândurile mele. Poate vă vor fi de ajutor cândva.
 Îmi propun (deşi nu ar trebui să mai fac asta, niciodată nu se întâmplă cum vreau eu) să abordez, în esenţă, teme religioase, legate de natura umană şi de destinaţia finală a sufletului. Am mult prea puţine cunoştinţe în aceste domenii, deci mă voi raporta, de multe ori la experienţa proprie. Recunosc, am început să mă interesez cu un frumos entuziasm de această lume sacră, pe care o privesc ca pe revelaţia ce mai mare a vieţii mele. Nu îmi doresc să schimb sisteme de gândire, nu vreau să stric fundamente raţionale, ci voi scrie umil, liniştit şi tăcut, sperând că acolo, în faţa unor ecrane, câteva priviri vor urmări rândurile neînsemnate ale istoriei mele spirituale. Dacă pot crea în sufletele voastre măcar un gând care să vă înalţe, atunci mă simt pe deplin împăcată cu ideea că mărturia mea vă duce, chiar şi preţ de o secundă, spre dobândirea acelei treziri a minţii pe care o tot  caut şi eu...
   Din moment ce Dumnezeu m-a binecuvântat cu atâtea binefaceri, eu, păcătoasa Lui roabă, Îi voi dedica acest blog, scriind despre valorile morale care ne apropie de ţelul final al desăvârşirii. M-am simţit datoare să prezint, în manieră personală, desigur, acele tansformări interioare, care m-au apropiat mai mult de iubirea nemărginită a Tatălui Ceresc. Eu sunt departe de oceanul fericirii veşnice, încă îmi simt sufletul fierbinte din cauza deşertului pustiu în care am intrat... Adierile uşoare venite din Răsărit sunt singurele care îmi dau puterea de a mai respira încă o dată. Dar voi avea mereu urme de nisip în haine...
  Să dea Bunul Dumnezeu ca aricolele ce vor fi scrise aici, să vă aducă mângâiere şi să vă inspire dorinţa de a a urma calea cea dreaptă, pentru ca în ziua Judecăţii să ne înfăţişăm cu mai puţină frică în faţa Împăratului Veşnic.
   Lumină în suflet şi în cuget.
   Să ne ierte Dumnezeu.

What is the meaning of life?

        I bet all of you asked yourself in some point of your life 'why do I live?' and  'what is the purpose of my life if I am going to die anyway?'. Well, I certainly can't give you the answers, but I can try at least, to open your eyes to see what is really hiding inside yourself, inside your soul which is continuously aspiring to eternity...
Eternity...such a meaningful word, and yet we can't understand its mysteries.
       Many people believe  that we just live and die. Just like that.... But is it that simple?... Is it possible that we have the same faith like animals? ....I hope with all my heart that the answer is no. We are superior beings, we think, we create, we love, we have dreams and hopes. So, if our species is able to do such things, maybe our spirit is not so ephemeral after all. Yes..our spirit, because this is our true essence, the only thing that survives after the body returns to the earth. So the journey is just beginning ...
   Now let's talk about our relationship with Divinity. Did someone create us or we are the result of an accidental event in the universe? Life has taught me that there are no real accidents, that everything happens for a reason, so I tend to say that someone actually created us. It is a special bond that everyone should feel. It's like when you recognize  your mother's voice when you're a few days old or when you know that something is wrong with someone you love, just because of that strange feeling you have.
    The word 'God' means something else for each of us. This is  because we have different religions, distinct values and various ways of thinking. It also depends on our education, on what our parents told us what to believe in and WHY. But let's start thinking beyond any of these. God is for all of us the ideal example of humanity, the only men in history that had no sins, the only spirit so pure, that sacrificed Himself for all of us.
So now, isn't it fair for us to try to be more kind, forgiving and loving for Him?... Such a small price to pay.
   In other words, if we really believe in the existence of God, then we often think about the afterlife. Our bodies die, but where is the soul going? The answer is the same for all the people, even if we like it or not: in heaven or hell. What does this have to do with the meaning of life? Everything, actually. Because our life on Earth is just a drop of moments in the boundless eternity. It's just a test that lasts a few days or maybe a century...and yet it seems as short as a second. During this attempt, we have to do all we can to be good and  in the end all our efforts will be rewarded.
    So, this is the meaning of life for me: we live, we pass the test and then we go to heaven...or we don't even try to do this, we keep on doing bad things...and we pay the price of our actions.
  These are just my thoughts.
  Because I BELIEVE.