Te-am scos din mine de mult prea multe ori
Te-am lepădat uitării, te-am stins cu focul greu,
Te-am prins în lanţuri ude, în negre închisori.
Ţi-am sufocat avântul încet, pătimitor...
Te-am omorât cu lacrimi şi cu adânci suspine
Când tu, al meu prieten, ai fost mereu izvor
De veşnică credinţă la care să se-nchine.
Ţi-am smuls esenţa vieţii, ideea nemuririi.,
Te-am dezlegat potrivnic de cerurile-nalte
Dar undeva, acolo în inima gândirii...
Se-aprind din nou scântei de mult abandonate.
Şi mă trezeşti pe mine din moartea cugetată,
Când eul meu tresare de groaznică durere
Şi-mi spune: tu, copilă, să fii mereu curată
Căci viaţa ta e-acolo, iar sufletul nu piere.
No comments:
Post a Comment